Poveste

Povestea mea şi a lui - iubirea din copilărie, prietenie pe viaţă

Povestea aceasta mi-ar plăcea să curgă lin şi cei ce vor avea răbdare să o citească să îşi poată imagina fiecare moment descris.

De micuţă mi-am dorit un prinţ pe un cal alb, un băiat care să mă iubească enorm, să formăm împreună familia minunată, să avem un băieţel şi apoi o fetiţă.

Iubesc copii enorm (ca un hobby de aproape 10 ani fac petreceri pentru ei), sunt o fire veselă şi iubăreaţă, însă până la această vârstă (28 ani) încă nu mi-am întemeiat familia dorită. Nu ştiu de ce, unde s-a rupt acel ceva şi unde m-am pierdut în visul meu. Simt uneori că sunt o femeie neîmplinită şi sufletul meu este “puţin gol”. Din exterior nu se vede pentru că îmi place să sclipesc, să mă lupt şi să zâmbesc mult.

Povestea porneşte undeva într-o zonă de munte, la ţară la bunici, la o vârstă la care totul este minunat. Ca în fiecare an, vacanţa de vară sau de iarnă o petreceam la bunici. Era perioada cea mai aşteptată, mai ales că îmi plăcea viaţa la ţară în aceste perioade datorită tuturor prietenilor care se aciuiau şi ei la bunici. Era frumos pentru că “veneau fetele de la Bucureşti” şi începeau distracţiile care ţineau până dimineaţă pe uliţă şi apoi iar distracţii ziua cu vitele la păscut, la râu, la bar şi tot aşa…parcă nici nu mai dormeam. 

O iarnă superbă, cu flori la geam şi enorm de multă zăpadă. În vară “mă împrietenisem” cu un băiat. Nu eram prea încântată de el, parcă prea exagera în unele chestii. În acea iarnă superbă nu  vroiam decât să mă distrez, numai că trebuia să se întâmple lucruri neaşteptate.

Seara de colinde şi un Moş Crăciun cu o voce tânără. De cum am auzit acea voce nu am făcut decât să mă întreb oare cine este Moşul? Aproape toată seara de colind nu am reuşit decât să îi aud vocea, iar când traistele erau pline ne-am hotărât să ne oprim la un vin fiert. Mă rugam la Doamne Doamne să vină şi Moşu’ şi… a venit… la un vin fiert J. În momentul în care şi-a descoperit faţa, am simţit că mă topesc, am simţit fluturi în stomac, şi parcă ardeam de nerabdare să facem cunoştinţă. El de la masa lui se uita mereu către mine, eu de la masa mea nu îmi puteam lua ochii de la el, însă nu se găsea nimeni care să ne prezinte. Şi pentru a fi totul o povară, prietenul meu se cam cherchelise şi observase licărul din ochişorii mei. Îşi dădea seama că atenţia mea este direcţionată către altcineva, nicidecum către el.

- Afară ninge aşa frumos, hai să facem o horă mare în faţa barului,  se aude o voce.

Cu toţii am fost de acord, iar spre ieşire un prilej de a mă intersecta cu Moşu’. În horă, prietenul meu cherchelit deja bine, a început scandalul, în câteva secunde m-a smucit din mulţime, cu nervii întinşi la maxim, dorind să afle ce se întâmplă cu mine.

Moment în care Moşu’ a intrat în scenă şi m-a salvat…mi s-a părut că era Făt Frumos salvându-mă din mâinile bestiei. Am plecat spre casă fericită şi la braţul lui. Nu îmi păsa cine este şi de unde vine, aveam încredere. Ne-am oprit pe un pod, am facut cunoştinţă, ne-am uitat la stele, ne-am pus dorinţe, şi ne-am plimbat mult. Eram fericită, fericită mult. Am mers în acea seară la el acasă, în vârful dealului. Parcă începusem să mă tem… ce caut eu aici la ora asta, dacă îmi va face ceva rău, cum am să scap de aici, de el. Am ajuns în camera lui, unde focul ardea în sobă, era cald şi mirosea plăcut, însă el a citit teama din ochii mei.

- Adi, eşti cea mai deosebită persoană pe care am cunoscut-o, nu-ţi fie teamă, nu am să-ţi fac rău. Am greşit faţă de alte fete până acum.

Cu cruciuliţa de la gât în mână mi-a zis:

- Îţi promit că niciodată nu am să te fac să suferi. Crezi în dragoste la prima vedere? Am senzaţia că te cunosc de o viaţă şi că te iubesc tot de atunci.

M-a strâns tare în braţe şi m-a sărutat – aveam gol în stomac - apoi m-a lăsat să respir şi m-a eliberat pentru a nu înţelege eu că mă forţează la ceva. Am stat ore la vorbă. Am ajuns acasă visând ca sunt tot lângă el. Abia aşteptam să îl văd a doua zi. Ne dădusem întâlnire pe pod. Şi a venit, şi a urmat o iarnă de vis cu sărutări calde şi îmbrăţişări ocrotitoare. Când am plecat de la ţară în acea iarnă, am simţit că mor de durere, nici nu mă închipuiam rezistând până la vară, când ne vom reîntâlni. Însă ajunsă în Bucureşti au urmat scrisori interminabile, telefoane la miezul nopţii şi nu oricum ci prin centrală trebuia să cer cu el. Îmi era teamă să nu răspundă părinţii lui, însă de fiecare dată telepatia noastră nu dădea greş. În fiecare vară şi iarnă ne iubeam enorm, o iubire inocentă fără a ne face să suferim sau a ne forţa cu ceva. Când ne despărţeam, scrisorile şi telefoanele nu încetau. Dacă treceau 2 săptămâni fără a primi o scrisoare de la el îmi doream să dorm lângă cutia poştală.

Aproape 3 ani de iubire, o iubire inocentă, nu ne saturam unul de ochii celuilalt, de vorbele frumoase şi de visele împărtăşite. El îşi dorea să facă teologia, eu să devin jurnalist sau actor. El mai mare cu un an decât mine, însă mult mai matur şi mai responsabil, eu o copilă alintată.

Aveam aproape 18 ani şi nu mai vroiam să continuam doar aşa. Îmi era prea mereu dor de el. Eu însă nu puteam să vin la “coada vacii” cu toate că avea o casă mare, cochetă şi fără prea multe animale în jur, era o familie înstărită, însă nu mă închipuiam venind din Bucureşti la ţară, parcă nu puteam să fac acest sacrificiu. El nu vroia în Bucureşti, i se părea prea mult. Am încercat de câteva ori să îl aduc, însă fără rezultate. Mă durea sufletul şi nu ştiam de ce.

A mai trecut ceva timp, ne-am scris în continuare însă parcă nu mai vroiam să continui aşa. Am făcut majoratul şi m-am trezit în mijlocul petrecerii cu o persoană pe care o cunoscusem de ceva timp în Bucureşti şi m-am bucurat când l-am văzut cu buchetul de flori în mână la ziua mea. M-am reîntâlnit cu băiatul blond ce imi zicea “bufniţa” din întâmplare şi tot din întâmplare am început să ieşim împreună. Şi a început să îmi placă. Am acceptat să ieşim tot mai des împreună, iar apoi relaţia noastră a devenit chiar serioasă, şi azi suntem împreună.

Imediat ce am avut curajul l-am anunţat pe Făt Frumos, pe Moşu’…am suferit amandoi cumplit, însă am zis că e mai bine aşa decât să suferim mai târziu şi mai rău. Existau momente când mă gândeam la el şi când mi se facea dor, din teancul de scrisori alegeam să citesc câteva şi mă uimea mereu iubirea aceea inocentă şi incredibil de adevărată. Apoi mă trezeam la realitate şi îmi dădeam seama că acum iubesc pe altcineva. Mă mai suna rareori să mă întrebe ce fac, dacă sunt ok. Am trecut prin clipe grele cu iubitul meu actual şi cine credeţi că m-a ajutat să trec peste şi să merg înainte, să lupt: Făt Frumos. M-a ajutat necondiţionat şi în timp ce eu sufeream pentru cel din Bucureşti, simţeam cum el suferă din cauza mea. Am plecat la ţară pentru câteva zile, iar el m-a susţinut fără să îmi ceară nimic în schimb. Simţeam cum se mulţumeşte doar pentru că mă lua în braţe pentru a mă încuraja. Îi simţeam iubirea şi mă simţeam incredibil de protejată.  

Au trecut 8 ani între timp - eu mi-am continuat relaţia în Bucureşti, el a plecat la oraş în Vâlcea. M-a sunat, după aproape 6 ani, într-o seară:

- Adi, eu mă însor. Ce zici o să fie ok? Tu, ce faci?

Parcă îmi venea totuşi să plâng, dar m-am bucurat că este ok.

- Este minunat ce îmi spui, să fii super fericit! Sunt sigură că ai făcut cea mai buna alegere şi să mă suni când o să ai un bebe, un băieţel.

În toţi aceşti ani practic uneori aveam feelinguri. Parcă ceva se întâmpla uneori, îl visam dacă i se întâmpla ceva rău sau ceva bun şi imediat aflam veşti despre el.

Acum 2 ani bunicul meu a murit. Cu o zi înainte să îl înmormântăm, cum sunt datinile la ţară, cineva a venit cu o botelcuţă de ţuică la mine, să beau pentru că: - Maine are nunta şi botezul………..Făt Frumos! Am simţit…durere. În ziua în care eu îmi înmormântam bunicul el se însura şi făcea şi botezul: avea un băieţel. De ce nu mi-a spus??? Însă durerea mea era alta, îmi pierdusem bunicul şi nu vroiam să mai ştiu altceva. Între timp, după aceste veşti l-am visat. Nu întelegeam ce se întâmplă cu el. Îmi era puţin teamă, însă îmi făceam de treabă să uit.

La parastasul de 6 luni al bunicului meu l-am reîntâlnit pe fratele lui şi nu îmi venea să cred cât de mult îi seamănă. Dar mai mult nu mi-a venit să cred ce îmi auzeau urechile. Băieţelul lui era grav bolnav. La numai câteva luni de la naştere au aflat că suferă de o boala cruntă: amiotrofie spinală - Werding Hoffman, o boală foarte rară, care nu are vindecare şi tratament în România .

A fost un şoc, nu ştiam cu ce să ajut, îmi era teamă să sun. L-am sunat, însă suferinţa lui era prea mare pentru detalii şi pentru a cere ajutor în continuare.

L-am mai visat, iar de fiecare dată toată ziua nu ştiam cum să fac sa aflu ce face. Nu aflam nimic de bebe şi nici de el. Nu puteam să sun de frică să nu aflu ce era mai rău.

De curând am aflat că bebe este ok atât cât se poate pentru boala lui, însă grav este el şi tatăl lui. Iaraşi a intervenit teama de a-l suna. Dupa 3 săptămâni de frământări m-am trezit cu un mesaj “Bună ce faci, eşti ok? Luci sunt de la vl”. Mi-am făcut curaj şi l-am sunat. Am vorbit mult, el suferă enorm - divorţează şi din cauza şocurilor primite în ultimii 2 ani s-a şi îmbolnăvit. Ne-am încurajat reciproc.

Între timp tatăl lui a murit, el a divorţat şi s-a mutat în Bucureşti.

Dar aici să se termine povestea? Mi-aş dori enorm să ne ajutăm şi să ne susţinem ca cei mai buni amici pe viitor şi să putem vorbi mereu.  Mai ales că acum este în Bucreşti. Se poate? Mi-aş dori enorm să fie acel prieten de suflet, şi mâine dacă mă voi mărita şi el îşi va relua viaţa să ne putem suna la 2 noaptea pentru a ne ajuta, să putem pleca unul către celălalt fără întrebări şi reproşuri din partea celor care ne sunt alături. Să-l ajut cu tot ce pot pentru ca Sebi, băieţelul lui, să fie cel mai minunat şi mai sănătos copil de acum mult timp înainte. Să ne putem ajuta reciproc fără niciun interes. Fără teama de a ridica alte întrebări din partea celor din jurul nostru. Se poate? Eu cred ca DA! Pentru că totul a fost mult prea sincer şi adevarat între noi. Avem nevoie de curaj, AMÂNDOI!

"Adevărata prietenie nu constă în numărul de prieteni, ci în devotamentul şi valoarea lor!"- Ben Johnson